Săptămâna Protecţiei Civile este desfășurată, atât la nivel național, cât și la nivel local, în perioada 26 februarie-4 martie. Pe 28 februarie, se aniversează 91 de ani de la înființarea Protecției Civile în România. Cu acest prilej, structurile Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă (ISU) „Barbu Știrbei” Călărași desfăşoară mai multe activităţi planificate în domeniul protecţiei civile, dedicând o întreagă săptămână acestor manifestări. Pompierii călărășeni vor desfășura mai multe acţiuni de informare preventivă, cu tematică specifică protecţiei civile, fiind avute în vedere riscurile specifice judeţului nostru, reducerea lor, precum şi modul de comportare a cetăţenilor în diferite situaţii de urgenţă. Despre activităţile organizate de pompieri și despre însemnătatea acestei săptămâni, au vorbit, astăzi, în cadrul unei conferințe de presă, inspectorul șef al ISU Călărași, colonel Adrian Păduraru, și purtătorul de cuvânt al instituției, Ștefan-Ovidiu Tătăranu.
În perioada 26 februarie- 4 martie a.c., vor fi organizate mai multe activităţi de prezentare a tehnicii de intervenţie din dotare şi de iniţiere a unor acţuni de tipul „Ziua Porţilor Deschise”, cu participarea unui public numeros, totodată fiind pus un accent deosebit și pe mediatizarea măsurilor şi mesajelor preventive, îndeosebi în mediul virtual, pe site-ul unităţii, www.isucalarasi.ro, şi pe canalele media şi de socializare (pagina de facebook a instituției). De asemenea, exercițiul „Miercurea Alarmelor” va fi reluat, pentru testarea și verificarea echipamentelor de înștiințare, avertizare și alarmare a populației, precum și a gradului de acoperire acustică a acestora. Așadar, miercuri, 28 februarie, sirenele de avertizare vor suna, însă oficialii ISU Călărași transmit cetățenilor că nu trebuie să se panicheze, deoarece aceasta este doar o acțiune de informare și prevenire, care are loc în cadrul „Săptămânii Protecției Civile”.
Scurt istoric al zilei de 28 februarie, “Ziua Protecţiei Civile din România”
Protecţia Civilă în România a luat naştere în anul 1930, odată cu semnarea Înaltului Decret Regal nr. 468, prin care se aproba Regulamentul Apărării Pasive, şi se înfiinţau astfel primele structuri cu atribuţii de apărare civilă din România. Structurile nou înfiinţate aveau ca scop limitarea efectelor „bombardamentelor aeriene asupra populaţiei şi resurselor teritoriului, fie asigurându-le protecţia directă, fie micşorând eficacitatea atacurilor”. Prin prevederile sale detaşează net apărarea pasivă de apărarea activă. Acest moment este considerat data de naştere a protecţiei civile. Cu puţin timp înainte de începerea celui de-al doilea război mondial, se înfiinţează Comitetul de Coordonare al Apărării Pasive, care funcţiona pe lângă Ministerul Aerului şi Marinei. După o perioadă destul de frământată prin care trece Protecţia Civilă în perioada comunistă, când trece printr-o serie de transformări, revoluţia din decembrie 1989 a creat condiţii perfecţionării activităţii pe linie de Apărare Civilă, aşa cum era denumită din anul 1978, înscriindu-se în procesul de democratizare iniţiat de acest act istoric. Astfel, România a ratificat prin Decretul nr. 224 din 11 mai 1990 Protocoalele adiţionale I şi II la „Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate”, iar în perioada următoare au fost încheiate o serie de protocoale sau acorduri de cooperare, în mod deosebit cu ţările vecine. În Legea apărării naţionale nr. 45/01.07.1994 apare în mod oficial denumirea „protecţia civilă”. În octombrie 1996, se aprobă Legea protecţiei civile în care sunt stipulate atribuţiile acestor structuri, iar în 8 noiembrie 2004 a fost promulgată noua Lege a Protecţiei Civile (nr. 481/2004). Acest nou act normativ se încadrează în exigenţele actelor normative internaţionale. Protecţia civilă s-a afirmat ca entitate distinctă sub diferite denumiri şi a funcţionat, prin alternanţă, în structura Ministerului de Interne, Ministerului de Război, Ministerului Aerului şi Marinei şi Ministerului Apărării Naţionale. Din ianuarie 2001, Protecţia Civilă a revenit în structura Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar din 15 decembrie 2004 s-a unificat cu pompierii, sub noua titulatură de structuri specializate pentru intervenţia în „situaţii de urgenţă” (denumirea oficială actuală “Inspectorat pentru Situaţii de Urgenţă”). De-a lungul anilor, indiferent ce denumire a purtat şi din ce structură a făcut parte, Protecţia Civilă din România a desfăşurat o intensă activitate, s-a dovedit utilă şi a slujit numai intereselor naţionale, îndeplinind rolul profund umanitar pentru care a fost creată: apărarea populaţiei, a bunurilor materiale, a valorilor culturale şi a mediului ambiant în situaţii de război, calamităţi naturale şi catastrofe tehnologice. Organismele militare şi civile ale protecţiei civile – aflate într-un profund proces de reformă, de modernizare şi organizare – şi-au dus la bun sfârşit, cu devotament şi profesionalism, atribuţiile ce le revin atât în acţiunile de intervenţie reală pentru combaterea efectelor inundaţiilor, a alunecărilor de teren, a înzăpezirilor sau accidentelor rutiere, cât şi cu prilejul aplicaţiilor, a exerciţiilor de alarmare publică şi a intervenţiilor în numeroase zone de risc.
Ziua Protecţei Civile – 91 de ani în slujba apărării comunităţii
În afara învăţămintelor în plan militar, primul razboi mondial a generat serioase motive de reflecţie şi în planul protecţiei populaţiei civile în faţa ororilor care l-au însoţit. Şi în România, ca de altfel în întreaga Europă, lipsa unei pregătiri anterioare si a unor măsuri minime de protecţie, au generat sute de mii de victime civile nevinovate care s-au adăugat celor de pe fronturile de luptă. Supusă la primele atacuri din aer, la bombardamentele artileriei, dar şi la atacuri diversioniste cu agenţi micorbieni care au dus la provocarea unor epidemii în masa aşa cum a fost tifosul exantematic, holera, febra tifoidă, populaţia de la oraşe şi din mediul rural a avut de suferit din greu. Pe timpul primei conflagraţii mondiale s-a remarcat şi prima acţiune de anvergură de evacuare, din faţa duşmanului, a valorilor si bunurilor industriale importante, a organelor puterii şi administraţiei, precum şi a unei parţi din populaţie. Toate acest învaţaminte au fost sintetizate după război în lucrări teoretice de pregătire a militarilor si autorităţilor, dar şi în apariţia primelor reglmentări pe linia apărării civile. Ca un prim pas în instituţionalizarea sistemului de protecţie a populaţiei în caz de conflict armat, la 20 noiembrie 1924 se înfiinţeaza „Şcoala Apărării Contra Gazelor” menită să pregătească în domeniu cadrele militare de la toate categoriile de arme. Pe data de 1 ianuarie 1925 ia fiinţă în mod oficial Serviciul Apărării Contra Gazelor din armata româna care în afară de amintita şcoală mai cuprindea un laborator de cercetari şi un atelier de reparaţii. Preocuparile în domeniu impun apariţia, în anul 1926, a primului act normativ denumit „Instrucţiuni provizorii asupra protecţiei contra gazelor de luptă”. Tot în acelaşi an va apare si revista „Antigaz” care va îndeplini un rol important în pregătirea cadrelor militare si educarea populaţiei. Anul următor în revista „Antigaz” apare, sub semnatura col. Popescu E. George şeful serviciului apărării contra gazelor articolul „Protecţia populaţiei civile contra gazelor de luptă”, care va prefigura cadrul organizatoric si misiunile viitoarei apărări pasive. Lucrările Comtetului International al Crucii Roşii din anul 1928 pun pentru prima oară problema înfiinţării unor structuri de protecţie a populaţiei împotriva atacurilor aerochimice, precum şi pentru elaborarea unui act normativ în acest sens. Aşa apare
Decizia Ministerului de Razboi nr. 513 din 21 iunie 1928 de instituire a unei comisii mixte destinată „A studia şi propune masuri pentru soluţionartea problemei protecţiei populaţiei civile”. Din comisie, pe lângă reprezentanţi civili ai unor ministere, făceau parte delegaţi ai armatei, jandarmeriei, şeful serviciului apărării contra gazelor, col. Popescu E. George, precum şi şeful pompierilor militari, col. Gheorghe Pohrib. După un an de studii comisia va prezenta guvernului „Instrucțiunile provizorii pentru organizarea protecţiei civile contra gazelor de luptă” care vor fi aprobate de către Consiliul de Miniştri pe data de 25 octombrie 1929. Acest act juridic este primul de acest fel care reglementeaza înfiinţarea unei organizaţii pentru protecţia populaţiei civile în caz de razboi. Înființarea, prin Legea 1911 din 31 martie 1932, a Inspectoratului General al Comandamentelor Teritoriale stabileşte în sarcina acestui organism coordonarea lucrărilor şi măsurilor pentru apărarea antiaeriana a teritoriului şi populaţiei împotriva gazelor de luptă. Cu un an înainte, datorită unor eforturi importante apăruse masca contra gazelor, model românesc, apreciată ca fiind una dintre cele mai perfomante din acea vreme. Începutul reglementarilor de rang superior privind protecţia populaţiei şi a bunurilor în caz de conflict armat este dat de Legea asupra organizării naţiunii si teritoriului pentru timp de razboi” nr. 1245/24.04.1933 prin care se stipula încadrarea cetăţenilor ţarii în diferite organizaţii paramilitare, inclusiv în cele de aparare pasivă pentru protecţia populaţiei şi intervenţie în vederea înlăturării efectelor atacurilor din aer.
Strâns legat de aceasta lege şi anterior apariţiei ei, va intra în vigoare Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene la 23 martie 1933, regulament aprobat prin Înaltul Decret Regal nr. 468 din 28 februarie acelaşi an. Prin acesta se stabilea ca „Apărarea Pasivă este pregatită şi pusă în aplicare pe întregul teritoriu de Ministerul de Interne prin Comisia Superioară de Apărare Pasivă”, întreaga problematica trecând de la Ministerul Apărării Naţionale. Respectivul regulament stabilea atribuţii ministerelor, localitaţilor urbane si rurale, întreprinderilor şi instituţiilor de tot felul. Se înfiinţau comisii de apărare pasivă la nivelul judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor, precum şi la nivelul întreprinderilor şi instituţiilor. Totodată erau instituite măsuri prevenitve, măsuri de salvare şi era stabilit un document unic de înfiinţare a formaţiunilor de intervenţie de la nivelul localităţilor, instituţiilor ţi întreprinderilor, denumit Planul Apărării Pasive. Înaltul Decret Regal nr. 468 este considerat actul de naştere al Protecţiei Civile din România, în fiecare an la 28 februarie sărbatorindu-se ZIUA PROTECȚIEI CIVILE. Prin același regulament erau stabilite si măsuri de competenţa pompierilor militari, inclusiv de organizare si participare la exerciţiile publice de alarmare si de pregătire a populaţiei civlile din localitaţile unde existau subunităţi ale acestora. Legea 815 din 3 aprilie 1936 privind organizarea Corpului Pompierilor Militari stabilea ca „Prevenirea şi combaterea sinistrelor, precum şi executarea măsurilor impuse pompierilor prin Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene sunt încredinţate pe tot cuprinsul ţării Corpului Pompierilor Militari”. Organizarea si subordonarea dubla (Ministerului de Interne – administrativ; Ministerului Apararii Nasionale – din punct de vedere al recrutarii, disciplinei şi poziţiei militarilor), a Corpului Pompierilor Militari, a permis acestuia să organizeze înca din timp de pace si subunităţi de apărare pasivă pentru: observare şi semnalizare; determinarea şi identificarea gazelor de luptă; dezinfectare; salvare a răniţilor şi gazaţilor; îndepartare a dărâmaturilor; ridicare a bombelor neexplodate etc. Toate aceste formaţiuni vor fi echipate si înzestrate cu echipament si aparatură specifică, inclusiv cu autospeciale şi utilaje (cele din Bucureşti şi din Ploieşti). De menţionat că în toată perioada interbelică şi pe timpul celui de-al doilea război pompierii militari au păstrat în compunerea lor unitaţi şi subunităţi de apărare pasivă, la nivelul Capitalei fiind organizat, în 1940, un Batalion de Pompieri de Apărare Pasivă cu patru companii (în afara celor şase, numai de pompieri, existente dinainte). O puternică organizare de pompieri şi apărare pasivă a existat pe Valea Prahovei (un batalion care se va transforma în regiment dupa 3 august 1943). În planul coordonarii apărării pasive a teritoriului controversa iscată, pe fondul unor orgolii personale, de trecerea acesteia la Ministerul de Interne va fi rezolvată prin preluarea coordonării de către nou înfiinţatul Minister al Aerului şi Marinei, în anul 1936. În realitate era vorba doar de Comitetul de Coordonare al Apărării Pasive alcatuit din reprezentanţi ai ministerelor, precum şi de un birou al apărării pasive, care vor funcţiona în cadrul acestui minister, partea operativă, de intervenţie şi pregătirea populaţiei rămânând în sarcina pompierilor militari, a organelor administraţiei publice locale, precum şi în aceea a conducerii întreprinderilor şi instituţiilor. Cu organizarea menționată, formaţiunile de apărare pasivă ale localităţilor şi stabilimentelor economice, ale Crucii Roşii şi subunităţile de pompieri – apărare pasivă, îşi vor face debutul la primele atacuri din aer de la Iaşi din 23 iunie 1941. Faptul ca s-a tergiversat constituirea, încă din timp de pace, a unor formaţiuni puternice de intervenţie specializată, pe zone şi regiuni cu mare concentrare economică, a avut consecinţe grave, mai ales pe timpul devstatoarelor atacuri din aer din anii 1943 – 1944, începând cu atacul de la Ploieşti de la 1 august 1943. De altfel, chiar comandantul Comandamentului Apărării Pasive, generalul Gh. Marinescu, arată cu puţin timp înaintea atacului menţionat că în afara pompierilor militari şi, în mica masură, a trupelor chimice, nu mai există arme care să furnizeze efective nou înfiinţatului comandament. În anii urmatori, se fac eforturi de organizare şi reconstituire a structurilor de apărare pasivă, iar la 15 septembrie 1948 prin ordinul 45.082 al Marelui Stat Major se reînfiinţează Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului. Perioada de incertitudine şi căutari a luat sfârşit prin Decretul 222 din 9 septembrie 1950 care prevedea măsurile de organizare şi funcţionare, pregătire şi control privind apărarea pasivă a teritoriului ţării. Noile reglementari juridice, de inspiraţie sovietică, dau apărării locale antiaeriene un cadru organizatoric aparent perfecţionat, care în anii ce vor urma va fi modificat, pâna la dispariţia respectivelor inadvertenţe, în raport de realitaţile româneşti. Concomitent vor fi înfiinţate unitaţi operative cu profil antichimic şi pirotehnic la Bucureşti, Braşov, Timişoara si Ploieşti. Începând cu data de 15 ianuarie 1951 se înfiinţează Centrul de Instrucţie al Apărării Pasive a Teritoriului, prin Decizia ministrului afacerilor interne nr. 133 din 8 ianuarie 1951. În anul 1952 au fost organizate, pe noua structura administrativ teritorială, state majore regionale ale apărării antiaeriene, cu servicii specializate la nivelul localitaţilor si unitaţilor economice. În anii următori, de la bugetul centralizat al statului, se vor aloca importante sume pentru înfiinţarea infrastructurii protecţiei şi apărării populaţiei, mai ales pentru un eventual conflict armat. Spre exemplu în anul 1958 existau 2921 puncte de prim ajutor medical, 408 staţii de degazare, 413 depozite de materiale pentru degazare, 122 laboratoare sanitare, 6 baze de triere răniţi si evacuaţi, un spital de evacuare răniţi în jurul Capitalei, 25 staţii de trnasfuzii pentru răniţi în caz de bombardamente. Modernizarea concepţiei apărării civile a populaţiei, bunurilor şi teritoriului în caz de conflict armat, dar şi la dezastre, a fost impusă, în primul rând de ruptura provocată de evenimentele din Cehoslovacia din 1968, de catastrofele naturale care au lovit ţara: inundaţii, cutremurul din 1977, dar şi de unele catastrofe industriale cum au fost marile incendii de pe platformele petrochimice şi metalurgice. Aşa încât, Legea nr. 2/1978, va consfinţi aplicarea, în ţara noastră a unei noi concepţii privind apărarea civilă, în această perioadă conturându-se doctrina pregătirii populaţiei şi a factorilor de decizie spre a răspunde unor situaţii determinate de producerea dezastrelor, precum şi privind protecţia populaţiei în caz de conflict armat.
